Denii

Lelia Munteanu

Întoarce-te de nicăieri, bunică,

spre piscul înseratelor smerenii.

În lumea asta jalnică şi mică,

să mergem iar, ca oarecând, la Denii.

Leagă-ţi năframa, podul se ridică.

Desferecăm anastasimatare.

În lumea asta jalnică şi mică,

deodată vine Săptămâna Mare.

Se-afumă ziua, soarele apune.

În candelă se gată untdelemnul,

ca-n Pilda cu Fecioarele Nebune.

Prinţul Privirii ne arată semnul.

O iau tăcut în urma dumitale, să nu mă rătăcesc.

Să nu se vadă: la oiştea nevredniciei mele,

am înhămat credinţă şi tăgadă.

Şi-abia aştept să trecem înc-o veghe,

în lumea asta strâmtă şi peltică,

înfăşurată-n purpură şi zeghe.

Să mergem iar la Denii. Hai, bunică…

Bucuria vremurilor de odinioara

Mi-a fost dor de Romania. Si am ajuns sa o revad asa cum o stiam din timpul studentiei. Pentru cine nu a trait bucuria strazilor pietruite din Centrul Vechi le las amintirea Manastirii Stavropoleos.

Fara nume

Nebunia democratiei a lasat-o in afara manualelor de literatura pentru a face risipa de pagini cu operele mediocre ale oportunistilor veacului trecut si au parasit-o, ca si in timpul vietii, printre cartile prafuite din colturi de biblioteci nefrecventate de nimeni.

O carte-mi tine-ades tovarasie
Si-a mai rămas pe randurile ei,
Ca pulberea de soare stravezie,
Lumina unui gând din ochii tai.

Stau astfel vremea fără s-o mai numar;
Mă-nsala visul bun si mă gandesc
Ca-mi urmaresti lectura peste umar,
Si, daca taci, e pentru ca citesc.

Pe parintele Efrem de la Vatopedu l-am intalnit in dimineata Craciunului cand m-a "pescuit" din masa de oameni din biserica si m-a invitat in birou la o discutie. I-am simtit rugaciunea in ochii sfredelitori si plini de bunatate, iar vorba i-a tradat dragostea pentru Hristos. M-a intrebat de cele ce m-au manat la Athos, de proiecte de viitor. La final, mi-a strecurat cu smerenie si dragoste un plic cu bani si un calendar pe anul 2000. Banii i-am cheltuit pe biletul de tren inapoi spre casa, calendarul inca il pastrez deschis la poza manastirii Vatopedu. De atatia ani, aceeasi poza, aceeasi bucurie, aceleasi amintiri. Zilele acestea l-am vazut batran si bolnav, hartuit pe nedrept de haite de lupi, acuzat in chip mincinos de aceeasi farisei care L-au rastignit pe Hristos. Sunt sigur ca, prin mila Domnului, il voi redea in urmatoarea mea vizita la Athos ingrijindu-se cu aceeasi daruire de calugarii incredintati lui de Maica Domnului. Pana atunci, un gand bun si o smerita rugaciune de intarire.

Despre doruri (3)

Cel final... Un ultim dangat de clopot, un ultim "Amin". Fosnet de pasi si soapte pline de smerenie. Apoi liniste. Jos se aude Egeea zbatandu-se intre stanci. Aici sus, pe balconul de la Simonopetra, vantul imi adie blajin prin par. Fara nici o grija, ma las cuprins de pacea vietii departe de lume si de civilizatie. In departari, marea sclipeste neobosita ca de atatea milenii...

Despre doruri (2)

Despre doruri (1)

De este cineva credincios si iubitor de Dumnezeu, sa se bucure de acest Praznic frumos si luminat.
De este cineva slugă înteleaptă, să intre, bucurându-se, întru bucuria Domnului său.
De s-a ostenit cineva postind, să-si ia acum răsplata.
De a lucrat cineva din ceasul cel dintâi, să-si primească astăzi plata cea dreaptă.

De a venit cineva după ceasul al treilea, multumind să prăznuiască.

De a ajuns cineva după ceasul al saselea, să nu se îndoiască nicidecum, căci cu nimic nu va fi păgubit.
De a întârziat cineva până în ceasul al nouălea, să se apropie, nicidecum îndoindu-se.
De-a ajuns cineva abia în ceasul al unsprezecelea, să nu se teamă din pricina întârzierii, căci darnic fiind Stăpânul, primeste pe cel din urmă ca si pe cel dintâi, odihneste pe cel din al unsprezecelea ceas ca si pe cel ce a lucrat din ceasul dintâi; si pe cel din urmă miluieste si pe cel dintâi mângâie; si acelui plăteste, si acestuia dăruieste; si faptele le primeste; si gândul îl tine în seamă, si lucrul îl pretuieste, si vointa o laudă.
Pentru aceasta, intrati toti întru bucuria Domnului nostru: si cei dintâi si cei de-al doilea luati plata.
Bogatii si săracii, împreună bucurati-vă.
Cei ce v-ati înfrânat si cei lenesi, cinstiti ziua.
Cei ce ati postit si cei ce n-ati postit, veseliti-vă astăzi.
Masa este plină, ospătati-vă toti. Vitelul este mult, nimeni să nu iasă flămând.
Gustati toti din ospătul credintei: împărtăsiti-vă toti din bogătia bunătătii.
Să nu se plângă nimeni de lipsă, că s-a arătat împărătia cea de obste.
Nimeni să nu se tânguiască pentru păcate că din mormânt, iertare a răsărit.
Nimeni să nu se teamă de moarte, că ne-a izbăvit pe noi moartea Mântuitorului; si a stins-o pe ea cel ce a fost tinut de ea.
Prădat-a iadul, Cel ce s-a pogorât în iad; umplutu-l-a de amărăciune fiindcă a gustat din Trupul Lui. Si aceasta mai înainte întelegând-o, Isaia a strigat: Iadul s-a amărât întâmpinându-Te pe Tine jos: amărâtu-s-a că s-a stricat.
S-a amărât că a fost batjocorit; s-a amărât că a fost omorât, s-a amărât că s-a surpat, s-a amărât că a fost legat.
A prins un trup si de Dumnezeu a fost lovit.
A prins pământ si s-a întâlnit cu cerul.
A primit ceea ce vedea si a căzut prin ceea ce nu vedea.
Unde-ti este moarte, boldul?
Unde-ti este iadule, biruinta?
Înviat-a Hristos si tu ai fost nimicit.
Sculatu-s-a Hristos si au căzut diavolii.
Înviat-a Hristos si se bucură îngerii.
Înviat-a Hristos si viata stăpâneste.
Înviat-a Hristos si nici un mort nu este în groapă; că Hristos sculându-Se din morţi, începătura celor adormiti S-a făcut.
Lui se cuvine slavă si stăpânire în vecii vecilor.
Amin!

"Eu sunt cel cazut intre talhari, in gandurile mele; cu totul sunt ranit acum de ele si plin de bube, dar Tu Insuti venind de fata, Hristoase Mantuitorule, vindeca-ma."

In fata mea preotul cu chip obosit de slujbe si de postul total al primei saptamani din Paresimi se apleaca pentru o inchinaciune mare. Incerc sa il imit, insa ma impiedica cateva obiecte personale purtate in buzunare. Le scot si le asez pe firida ferestrei. Le privesc cu atentie inca o data: fiecare reprezinta o ancora ce imi paralizeaza orice efort spiritual. Portofelul, telefonul mobil, cheile de la masina... obiecte banale, necesare ar spune multi, lucruri de care ne folosim fara sa le intelegem adevaratul rost si care de atatea ori ne impiedica sa fim locasuri ale Duhului Sfant. Le vad acum ca pe niste simboluri ale patimilor si pacatelor ce ma tin imobilizat in mocirla unei vieti deloc spirituale: goana dupa bani si dragostea de arginti, lacomia, nesatul, vorbirea fara rost si flecareala, raceala si indepartarea de semeni, lipsa de dragoste si compasiune.

Imi suna in urechi rugaciunea Sfantului Efrem: "Doamne si Stapanul vietii mele, duhul trandaviei, al grijii de multe, al iubirii de stapanire si al grairii in desert, departeaza-l de la mine..." si asta imi da bucurie. Mai sunt inca sperante...

Urcusul catre Craciun I - Ianuarie 2000

Se aproprie Craciunul pe stilul vechi. E un sentiment ciudat sa-l fi serbat deja in Romania in timp ce aici, la adapost de "civilizatie", sa ni se serveasca mancaruri de post, sa ne nevoim iar pe urcusul duhovnicesc spre a-L intampina pe Cel lung de zile.

Aflati in partea de sud a peninsulei, la schitul Prodromu, plecam in intuneric pe drumul desfundat de ninsori catre Marea Lavra, cea mai veche manastire a Athosului. Din dreapta, freamatul Egeei. In stanga, umbra mareata a Atonului cu sutele lui de pesteri in care s-au nevoit generatii de calugari. Din pacate, azi nu e vreme de reflectii, timpul e scurt si calea pana la Vatopedou pare imposibil de parcurs in cele cateva zile ramase pana la Craciun.

Desi mi-ar fi placut mai mult drumul cu piciorul, sarim pe platforma unei masini de teren care ne promite exact ceea ce ne doream: destinatia Vatopedou. Mi se pare o ciudatenie nesuferita sa merg in masina, cu toate ca si la Athos a devenit modul principal de transport. Printr-o minune, drumul neasfaltat imi face rau si il rugam pe bunul nostru sofer sa ne lepede la poarta Ivirului unde parintele Iakovos ne asteapta zambind la slujba Sfantului Maslu. Nu ma pot abtine sa nu ma intreb, fie si numai retoric, daca nu cumva batranul ascet stia ca o sa ajung acolo in toiul zilei cu mare nevoie de rugaciune...

E frumos aici la Iviru, langa portocalii verzi si grei de roada, pe dalele curtii napadite de licheni. Aerul rece imi face bine, paharul cu ouzo imi taie greata si imi da putina putere si culoare in obraji. Ascult cu ochii inchisi vorba domoala a parintelui Iakovos si ma gandesc ca nu ar fi rau sa raman aici, fie si numai temporar. E atata liniste concentrata in fiecare zid, atata credinta ascunsa in fiecare piatra, ma apasa teama ca pot pierde comori de negasit in alte locuri. Si, insusi acest batran, cu parul si barba incaruntite de vreme, cu maine batatorite de munca si matanii, cu vorba domoala de om trecut prin multe, ma face sa simt ca am gasit linistea dupa care tanjesc atat de mult.

Dimineata inca nu s-a sfarsit, o las sa se scurga in tihna ascultand povesti cu sfinti si oameni curajosi din alte timpuri, depanate de un batran coborat din icoane. Un izvor de liniste imi slefuieste fara graba pietrele colturoase din albia sufletului meu involburat de nelinisti si temeri. Prin geamul deschis vantul aduce miros de Egee; prin pleoapele inchise simt strafulgerarile marii verzi-albastre, iar in urechi ii ascult freamatul de sirena. Azi nu e nevoie sa fiu legat de catarg ca Ulise, cantecul ei nu ma atrage. In asteptarea Craciunului, e bine aici, la Iviru.

Despre suparari temporare sau cui se cuvine inchinata ziua Craciunului?

"Dumnezeu s-a facut om ca omul sa se faca dumnezeu." Si, din toata "povestea" asta, riscam sa nu se alegem cu mai nimic, eventual doar cu indigestii si cu bahice dureri de cap de doua ori pe an.

Philotheou - Ianuarie 2000

Am ajuns cu greu, pe poteci incalcite si neumblate. In stanga a fost Egeea mai tot timpul pana cand drumul a cotit brusc si abrupt catre munte.

Obosit, cu picioarele zdrelite de loviturile dusmanoase ale pietrelor, cu spatele aflat inca sub apasarea unui rucsac carat zile la rand, ascult tacut in intunericul bisericii inlantuirea cantarilor din slujba de dimineata. Un psalt recita catre strana din stanga cuvintele slujbei; strana ii preia vorbele si le canta incet, fara graba, cu smerenie. Vine apoi randul stranei din dreapta. O pendulare continua in rugaciune, ramasita a timpurilor cand cei ce stiau canta nu aveau darul slovelor. O "gaselnita" frumoasa a grecilor de altfel, pe care o cultiva inca desi calugarii au doctorate la universitati renumite. Inteleg acum de ce le este usor sa stea ore in sir in miez de noapte, pironiti in strane sau ingenunchiati pe dalele de piatra veche si austera: sfintenia locului relativizeaza trecerea timpului, secundele se aglomereaza mai multe de 60 pentru a forma un minut.

Desi epuizat, slujba imi pare scurta. La final, dentistul calugar al Athos-ului ma ademeneste cu cateva bomboane de ciocolata la o discutie lunga printre ustensile dentare. Are ochi ghidusi si ras de copil, stie sa fie serios si sa glumeasca deopotriva de bine. Desi tanar, parintele Cosmas e un adevarat batran frumos (asa se traduce calugar).

Se face ziua repede, in caldura cabinetului stomatologic nu realizam ca intre timp totul e acoperit de zapada, eveniment exceptional chiar si in Halkidiki. La plecare, parintele Cosmas se invoieste sa faca o poza: straie negre, pe fundalul unei biserici in rosu bizantin acoperita de zapada. Ne umple cu voiosie buzunarele cu aceleasi delicioase bomboane de ciocolata, ne da indicatiile necesare pentru a nu ne pierde pe poteci uitate de lume si ne ureaza drum bun.

Ramane la poarta manastirii in timp ce noi ne grabim catre Egee gandind inca la slujba in care timpul incremenise. Ninge frumos si rar ca rugaciunea celor de la Philotheou...

Despre oamenii de altadata

Cand suntem intr-un loc, pastram in noi nostalgia si dorul dupa taramuri pierdute. Ni se pare ca am fi mai buni in alte colturi de lume, ca ne-am defini mai usor "dincolo" (oriunde s-ar afla). Stiu ca e o amagire, ca nu locul ne sfinteste ci noi il transfiguram, ca am fi la fel de rai si aici si acolo.

Am insa senzatia ca lucrurile stau cu totul diferit cand vine vorba de timpul in care traim. Si desi ne dezradacinam usor din pamantul in care ne-am nascut, suntem supusi chinului de a indura starea lucrurilor din vremea care ne-a fost data. Iar timpul nu vine singur; ci cu paradigme imuabile, un fel de stampile nesuferite peste tot ce ne inconjoara. Vine cu aberatii sociale, economice, arhitecturale, culturale, religioase etc. Un mitocan vorbeste de Nichita Stanescu pentru ca banii i-au cumparat prezenta la o conferinta. O casa din secolul trecut este sfidata de kitschul modern al vreunei vile cu pretentii. Cel ce cu greu a terminat liceul priveste cu dispret la umilul profesor de istorie sau matematici - membru al Academiei. Ierarhi cu doctorate rad zeflemitor de batranul calugar cu barba alba si credinta curata.

Evadarea din timp devine singura metoda de rezistenta la asaltul epocii in care traim. E o lasitate. Dar, asa cum jumatate din Europa a privit cu neputinta cum cealalta jumatate o vindea sovieticilor, in fata tavalugului contemporaneitatii nu are sens sa te arunci: sacrificiul ti-ar ramane neobservat si fara urmari. Ramai tot in timpul tau, cumperi carti bune si le citesti avid langa fereastra in seri de toamna tarzie, ascultandu-i pe Bach si Enescu. Mergi la Targu Jiu sa-l simti pe Brancusi. Ii pui pe Staniloae si Ioan Gura de Aur alaturi sa iti talmaceasca Scriptura. Pana la urma, nu luam cu noi nimic pe lumea cealalta in afara de bucuriile sufletului. Mitocania timpului nostru ramane posteritatii pentru judecata.

http://www.dayswithmyfather.com/

Am primit de la un prieten drag, site-ul de mai sus. O carte in miniatura cu un munte de sentimente ascuns intre paginile-i virtuale. Instinctiv, chipul tatalui meu mi-a rasarit in fata ochilor. Mi l-am reamintit asa cum il stiu dintotdeauna: falnic, cu mustata neagra, mandru in uniforma albastra de ofiter de aviatie, cu mainile puternice care ne saltau pana la cer si ne prindeau mereu cu aceeasi siguranta, cu palme mari care stiau sa alinte si sa dojeneasca cu la fel de multa iubire, cu glasul hotarat care se impunea de la prima vorba. De la el am invatat ce inseamna cinstea, daruirea si sacrificiul. Tot de la el bucuria de a iti duce munca la bun sfarsit si de a fi implinit prin ceea ce faci. El m-a invatat ce insemna rasplata unui pahar de vin, facut cu mainile proprii in mijloc de septembrie. Bucuriile simple tot el mi le-a aratat atunci cand mi-a fost greu sa le identific. Dragostea pentru poezie mi-a semanat-o in suflet de mic si, tot el, a stiut sa ma instruiasca ca delicatetea sufleteasca trebuie sa fie principala calitate a unui barbat.
Desi mustata a inceput sa-i incarunteasca, il simt la fel de aproape ca acum 20 de ani. Prin gestul simplu cu care isi cuprinde nepotul in brate, imi retraiesc si eu inca o data copilaria. Stiu ca nu am cu ce il rasplati... ca si in fata Tatalui ceresc sunt gol de fapte sau ganduri bune. Nu imi ramane decat sa ma straduiesc sa fac si eu asemeni lui.

Despre teologia rasariteana

Am scris acum ceva vreme un post mai lung pe un blog frecventat despre neputinta de a-mi apara convingerile ortodoxe si pe Hristos din chipul saracului ce cersea la un semafor in fata atacurilor unui crestin ce se declara mantuit. De atunci, obsesia juridica a crestinismului apusean m-a urmarit la tot pasul, invadandu-mi putinele clipe de liniste cu intrebari agasante si incercari de reconciliere intre crestinismul bunicilor si cel din jurul meu in care totul pare o mare sala de tribunal. A venit insa si raspunsul; pe cai negraite si nestiute, treptat si cu multa rabdare, zidul de care aveam nevoie a fost cladit fara nici un efort din partea-mi. Sfantul Vasile cel Mare a asezat ultima caramida: "Moartea nu a fost impusa de Dumnezeu. Am cazut prada ei prin revolta noastra. Dumnezeu este Viata si Viata este Dumnezeu. Noi ne-am revoltat impotriva lui Dumnezeu, noi am inchis portile harului Sau datator de viata."

Spiritul legalistic, ideea unui Dumnezeu razbunator care trebuie imbunat prin moartea propriului Fiu si a focului vesnic anume pregatit pentru cei neascultatori sunt straine Ortodoxiei. Totul este simplu, matematic: daca Dumnezeu este Viata, iar Adam s-a revoltat impotriva Lui, moartea devine alegerea noastra, ca opus al Vietii. Invierea lui Hristos, punctul culminant al crestinismului rasaritean, este biruinta asupra mortii, un act facut nu pentru a potoli mania unui Tata ofensat de greselile noastre, ci din dragoste. Aceeasi dragoste pe care, in viata de apoi, o vom experimenta ca binecuvantare sau chin in functie de efortul pe care il depunem pentru a ne "sincroniza" cu Dumnezeu. De vom fugi de dragostea lui Dumnezeu, prezenta Lui in viata de dincolo ne va rani neincetat pentru ca Dumnezeu este Iubire, iar noi am urat-o.

Ar fi frumos daca toate orele de religie ar incepe cu un citat despre iubirea lui Dumnezeu, esenta Ortodoxiei. In lumina dragostei lui Dumnezeu, toate capata un alt sens, vedem mai usor de ce postul, rugaciunea, suferinta, infranarea, smerenia, iubirea sunt necesare, ne intelegem mai usor chemarea spre a dobandi darurile Duhului Sfant asa cum spunea Sfantul Serafim de Sarov.

7 Septembrie

E lunga calea dintre 7 septembrie de acum 10 ani si cel de azi. Sunt mai multe taceri, mai multe cute pe fruntile celor din jur. Inclusiv a celui ma priveste nedumerit din oglinda intrebandu-se ce a realizat pana acum. Ajuns la varsta lui Hristos rastignit, ma gandesc ca cele ce las in urma sunt putine, iar hainele sufletului nu sunt de sarbatoare. Nu pot decat sa sper ca Domnul primeste pe cel ajuns in ceasul al unsprezecealea ca pe cel din ceasul intai.

1 Ianuarie 2000 (pe stil nou)

Desi obosit, sunetul linistit al clopotelor ma trezeste putin dupa miezul noptii. Fac repede o socoteala (am trecut deja in anul 2000) si ma indrept prin intuneric spre biserica manastirii. La intrare ma intampina Portarita, icoana despre care citisem si auzisem atatea; imi aleg un loc de unde sa o pot vedea pe toate durata slujbei. Se canta frumos la Iviron, fara graba, cu linistea pe care ti-o da biruinta asupra timpului. Abia atunci realizez ca Athosul in sine reprezinta timpul rastignit; in peste o mie de ani de existenta putine lucruri s-au schimbat desi multi au ravnit la bogatia locului. Cele cinci ore de rugaciune trec repede, punctate de succesiunea si ritmul fiecarui segment: miezonoptica, ceasuri, utrenia, cesuri, sfanta liturghie. Cand totul se sfarseste intunericul diminetii de ianuarie inca mai dainuie.

Cu un gand bun catre cei de acasa, pasesc spre malul Egeei pe care o aud frematand undeva in apropierea turnului de la intrare. Spre rasarit, soarele incepe sa coloreze cerul in nuante de rosu si albastru. Departe de freamatul si galagia lumii, imi petrec prima dimineata a anului 2000 pe o plaja pietroasa la umbra zidurilor batranei Iviron...

31 Decembrie 1999 (pe stil nou)

Coborarea pe panta estica a Athosului am facut-o sub un cer cenusiu, insotit de glasul calm al parintelui Athanasie. Povesti despre calugari si chiliile lor, despre vremi uitate si carora putini le mai stiu rostul. La poarta Ivironului ne astepta zambitor bunul si frumosul batran Iakovos de la muzeu: un pahar de ouzo, putine dulciuri de post (pe stil vechi e inca postul Craciunului) si multa vorba buna. Ma descoase cu interes. Imi propune sa raman acolo definitiv si se ofera sa vorbeasca cu staretul; mi-a gasit si ascultare: alaturi de el la muzeu. Ii explic ca nu sunt decis, ca vreau sa stau putin departe de lume, ca mai am de terminat facultatea. Imi zambeste voios si imi face cadou un fes calugaresc, amintindu-mi ca slujba incepe in cateva ore.
Adorm intr-un tarziu cu gandul la cei de acasa care se pregatesc de intampinarea anului 2000.

27-28 Decembrie 1999 (pe stil vechi)

In biserica varuita alb de la Simonopetra. Sunetul cunoscut al celor patruzeci de "Kyrie eleison" de la Litie se inalta linistit, negrabit de nimeni, spre cer. La fiecare zece cantarea se opreste scurt pentru a da ragaz sufletului sa isi aminteasca de "cele bune si de folos". Si totul se reia de inca trei ori: pilda de rabdare si incredere nesfarsita in mila invocata.

Strangere de inima

In timp ce alergam absent intre calculator si imprimanta, mi-am vazut pantofii prafuiti. Si mi-am amintit de copilarie si de ritualul de duminica seara cand tata ne pregatea pentru o noua saptamana de scoala. Gesturi firesti si atat de dragi. Abia acum, uitandu-ma in urma, realizez cat de mult imi lipsesc franturile acelea de delicata purtare barbateasca. O sa sun maine sa imi las sufletul sa zambeasca putin...