Radacini

De cativa ani, un pui de pom s-a pripasit langa casa. Nu i-am dat atentie: la inceput din nepasare, apoi din uitare. Ieri mi-am dat seama ca s-a facut prea mare si ca incepe sa intre sub casa amenintand  sa strice buna oranduire a temeliei. Pret de cateva ore m-am batut cu nuielele crengilor si trunchiul tulpinii. Apoi a venit randul radacinii. Si atunci am avut revelatia pacatelor mele: cate din ele, crescute din nepasare sau uitare, si-au facut cuib in inima mea, infigandu-si cioturile radacinilor in temelia sufletului. Si, daca dupa ore de lupta cu radacina unui pom, mi-am zdrelit mainile, spatele si picioarele fara a reusi sa smulg din pamant decat o catime din intortocherea lemnoasa, oare de cata durere si lupta va fi nevoie pentru a elimina patimile de care nu m-am ingrijit la vreme?

Denii

Lelia Munteanu

Întoarce-te de nicăieri, bunică,

spre piscul înseratelor smerenii.

În lumea asta jalnică şi mică,

să mergem iar, ca oarecând, la Denii.

Leagă-ţi năframa, podul se ridică.

Desferecăm anastasimatare.

În lumea asta jalnică şi mică,

deodată vine Săptămâna Mare.

Se-afumă ziua, soarele apune.

În candelă se gată untdelemnul,

ca-n Pilda cu Fecioarele Nebune.

Prinţul Privirii ne arată semnul.

O iau tăcut în urma dumitale, să nu mă rătăcesc.

Să nu se vadă: la oiştea nevredniciei mele,

am înhămat credinţă şi tăgadă.

Şi-abia aştept să trecem înc-o veghe,

în lumea asta strâmtă şi peltică,

înfăşurată-n purpură şi zeghe.

Să mergem iar la Denii. Hai, bunică…

Bucuria vremurilor de odinioara

Mi-a fost dor de Romania. Si am ajuns sa o revad asa cum o stiam din timpul studentiei. Pentru cine nu a trait bucuria strazilor pietruite din Centrul Vechi le las amintirea Manastirii Stavropoleos.

Fara nume

Nebunia democratiei a lasat-o in afara manualelor de literatura pentru a face risipa de pagini cu operele mediocre ale oportunistilor veacului trecut si au parasit-o, ca si in timpul vietii, printre cartile prafuite din colturi de biblioteci nefrecventate de nimeni.

O carte-mi tine-ades tovarasie
Si-a mai rămas pe randurile ei,
Ca pulberea de soare stravezie,
Lumina unui gând din ochii tai.

Stau astfel vremea fără s-o mai numar;
Mă-nsala visul bun si mă gandesc
Ca-mi urmaresti lectura peste umar,
Si, daca taci, e pentru ca citesc.

Pe parintele Efrem de la Vatopedu l-am intalnit in dimineata Craciunului cand m-a "pescuit" din masa de oameni din biserica si m-a invitat in birou la o discutie. I-am simtit rugaciunea in ochii sfredelitori si plini de bunatate, iar vorba i-a tradat dragostea pentru Hristos. M-a intrebat de cele ce m-au manat la Athos, de proiecte de viitor. La final, mi-a strecurat cu smerenie si dragoste un plic cu bani si un calendar pe anul 2000. Banii i-am cheltuit pe biletul de tren inapoi spre casa, calendarul inca il pastrez deschis la poza manastirii Vatopedu. De atatia ani, aceeasi poza, aceeasi bucurie, aceleasi amintiri. Zilele acestea l-am vazut batran si bolnav, hartuit pe nedrept de haite de lupi, acuzat in chip mincinos de aceeasi farisei care L-au rastignit pe Hristos. Sunt sigur ca, prin mila Domnului, il voi redea in urmatoarea mea vizita la Athos ingrijindu-se cu aceeasi daruire de calugarii incredintati lui de Maica Domnului. Pana atunci, un gand bun si o smerita rugaciune de intarire.

Despre doruri (3)

Cel final... Un ultim dangat de clopot, un ultim "Amin". Fosnet de pasi si soapte pline de smerenie. Apoi liniste. Jos se aude Egeea zbatandu-se intre stanci. Aici sus, pe balconul de la Simonopetra, vantul imi adie blajin prin par. Fara nici o grija, ma las cuprins de pacea vietii departe de lume si de civilizatie. In departari, marea sclipeste neobosita ca de atatea milenii...

Despre doruri (2)