Urcusul catre Craciun I - Ianuarie 2000

Se aproprie Craciunul pe stilul vechi. E un sentiment ciudat sa-l fi serbat deja in Romania in timp ce aici, la adapost de "civilizatie", sa ni se serveasca mancaruri de post, sa ne nevoim iar pe urcusul duhovnicesc spre a-L intampina pe Cel lung de zile.

Aflati in partea de sud a peninsulei, la schitul Prodromu, plecam in intuneric pe drumul desfundat de ninsori catre Marea Lavra, cea mai veche manastire a Athosului. Din dreapta, freamatul Egeei. In stanga, umbra mareata a Atonului cu sutele lui de pesteri in care s-au nevoit generatii de calugari. Din pacate, azi nu e vreme de reflectii, timpul e scurt si calea pana la Vatopedou pare imposibil de parcurs in cele cateva zile ramase pana la Craciun.

Desi mi-ar fi placut mai mult drumul cu piciorul, sarim pe platforma unei masini de teren care ne promite exact ceea ce ne doream: destinatia Vatopedou. Mi se pare o ciudatenie nesuferita sa merg in masina, cu toate ca si la Athos a devenit modul principal de transport. Printr-o minune, drumul neasfaltat imi face rau si il rugam pe bunul nostru sofer sa ne lepede la poarta Ivirului unde parintele Iakovos ne asteapta zambind la slujba Sfantului Maslu. Nu ma pot abtine sa nu ma intreb, fie si numai retoric, daca nu cumva batranul ascet stia ca o sa ajung acolo in toiul zilei cu mare nevoie de rugaciune...

E frumos aici la Iviru, langa portocalii verzi si grei de roada, pe dalele curtii napadite de licheni. Aerul rece imi face bine, paharul cu ouzo imi taie greata si imi da putina putere si culoare in obraji. Ascult cu ochii inchisi vorba domoala a parintelui Iakovos si ma gandesc ca nu ar fi rau sa raman aici, fie si numai temporar. E atata liniste concentrata in fiecare zid, atata credinta ascunsa in fiecare piatra, ma apasa teama ca pot pierde comori de negasit in alte locuri. Si, insusi acest batran, cu parul si barba incaruntite de vreme, cu maine batatorite de munca si matanii, cu vorba domoala de om trecut prin multe, ma face sa simt ca am gasit linistea dupa care tanjesc atat de mult.

Dimineata inca nu s-a sfarsit, o las sa se scurga in tihna ascultand povesti cu sfinti si oameni curajosi din alte timpuri, depanate de un batran coborat din icoane. Un izvor de liniste imi slefuieste fara graba pietrele colturoase din albia sufletului meu involburat de nelinisti si temeri. Prin geamul deschis vantul aduce miros de Egee; prin pleoapele inchise simt strafulgerarile marii verzi-albastre, iar in urechi ii ascult freamatul de sirena. Azi nu e nevoie sa fiu legat de catarg ca Ulise, cantecul ei nu ma atrage. In asteptarea Craciunului, e bine aici, la Iviru.

Despre suparari temporare sau cui se cuvine inchinata ziua Craciunului?

"Dumnezeu s-a facut om ca omul sa se faca dumnezeu." Si, din toata "povestea" asta, riscam sa nu se alegem cu mai nimic, eventual doar cu indigestii si cu bahice dureri de cap de doua ori pe an.

Philotheou - Ianuarie 2000

Am ajuns cu greu, pe poteci incalcite si neumblate. In stanga a fost Egeea mai tot timpul pana cand drumul a cotit brusc si abrupt catre munte.

Obosit, cu picioarele zdrelite de loviturile dusmanoase ale pietrelor, cu spatele aflat inca sub apasarea unui rucsac carat zile la rand, ascult tacut in intunericul bisericii inlantuirea cantarilor din slujba de dimineata. Un psalt recita catre strana din stanga cuvintele slujbei; strana ii preia vorbele si le canta incet, fara graba, cu smerenie. Vine apoi randul stranei din dreapta. O pendulare continua in rugaciune, ramasita a timpurilor cand cei ce stiau canta nu aveau darul slovelor. O "gaselnita" frumoasa a grecilor de altfel, pe care o cultiva inca desi calugarii au doctorate la universitati renumite. Inteleg acum de ce le este usor sa stea ore in sir in miez de noapte, pironiti in strane sau ingenunchiati pe dalele de piatra veche si austera: sfintenia locului relativizeaza trecerea timpului, secundele se aglomereaza mai multe de 60 pentru a forma un minut.

Desi epuizat, slujba imi pare scurta. La final, dentistul calugar al Athos-ului ma ademeneste cu cateva bomboane de ciocolata la o discutie lunga printre ustensile dentare. Are ochi ghidusi si ras de copil, stie sa fie serios si sa glumeasca deopotriva de bine. Desi tanar, parintele Cosmas e un adevarat batran frumos (asa se traduce calugar).

Se face ziua repede, in caldura cabinetului stomatologic nu realizam ca intre timp totul e acoperit de zapada, eveniment exceptional chiar si in Halkidiki. La plecare, parintele Cosmas se invoieste sa faca o poza: straie negre, pe fundalul unei biserici in rosu bizantin acoperita de zapada. Ne umple cu voiosie buzunarele cu aceleasi delicioase bomboane de ciocolata, ne da indicatiile necesare pentru a nu ne pierde pe poteci uitate de lume si ne ureaza drum bun.

Ramane la poarta manastirii in timp ce noi ne grabim catre Egee gandind inca la slujba in care timpul incremenise. Ninge frumos si rar ca rugaciunea celor de la Philotheou...

Despre oamenii de altadata

Cand suntem intr-un loc, pastram in noi nostalgia si dorul dupa taramuri pierdute. Ni se pare ca am fi mai buni in alte colturi de lume, ca ne-am defini mai usor "dincolo" (oriunde s-ar afla). Stiu ca e o amagire, ca nu locul ne sfinteste ci noi il transfiguram, ca am fi la fel de rai si aici si acolo.

Am insa senzatia ca lucrurile stau cu totul diferit cand vine vorba de timpul in care traim. Si desi ne dezradacinam usor din pamantul in care ne-am nascut, suntem supusi chinului de a indura starea lucrurilor din vremea care ne-a fost data. Iar timpul nu vine singur; ci cu paradigme imuabile, un fel de stampile nesuferite peste tot ce ne inconjoara. Vine cu aberatii sociale, economice, arhitecturale, culturale, religioase etc. Un mitocan vorbeste de Nichita Stanescu pentru ca banii i-au cumparat prezenta la o conferinta. O casa din secolul trecut este sfidata de kitschul modern al vreunei vile cu pretentii. Cel ce cu greu a terminat liceul priveste cu dispret la umilul profesor de istorie sau matematici - membru al Academiei. Ierarhi cu doctorate rad zeflemitor de batranul calugar cu barba alba si credinta curata.

Evadarea din timp devine singura metoda de rezistenta la asaltul epocii in care traim. E o lasitate. Dar, asa cum jumatate din Europa a privit cu neputinta cum cealalta jumatate o vindea sovieticilor, in fata tavalugului contemporaneitatii nu are sens sa te arunci: sacrificiul ti-ar ramane neobservat si fara urmari. Ramai tot in timpul tau, cumperi carti bune si le citesti avid langa fereastra in seri de toamna tarzie, ascultandu-i pe Bach si Enescu. Mergi la Targu Jiu sa-l simti pe Brancusi. Ii pui pe Staniloae si Ioan Gura de Aur alaturi sa iti talmaceasca Scriptura. Pana la urma, nu luam cu noi nimic pe lumea cealalta in afara de bucuriile sufletului. Mitocania timpului nostru ramane posteritatii pentru judecata.

http://www.dayswithmyfather.com/

Am primit de la un prieten drag, site-ul de mai sus. O carte in miniatura cu un munte de sentimente ascuns intre paginile-i virtuale. Instinctiv, chipul tatalui meu mi-a rasarit in fata ochilor. Mi l-am reamintit asa cum il stiu dintotdeauna: falnic, cu mustata neagra, mandru in uniforma albastra de ofiter de aviatie, cu mainile puternice care ne saltau pana la cer si ne prindeau mereu cu aceeasi siguranta, cu palme mari care stiau sa alinte si sa dojeneasca cu la fel de multa iubire, cu glasul hotarat care se impunea de la prima vorba. De la el am invatat ce inseamna cinstea, daruirea si sacrificiul. Tot de la el bucuria de a iti duce munca la bun sfarsit si de a fi implinit prin ceea ce faci. El m-a invatat ce insemna rasplata unui pahar de vin, facut cu mainile proprii in mijloc de septembrie. Bucuriile simple tot el mi le-a aratat atunci cand mi-a fost greu sa le identific. Dragostea pentru poezie mi-a semanat-o in suflet de mic si, tot el, a stiut sa ma instruiasca ca delicatetea sufleteasca trebuie sa fie principala calitate a unui barbat.
Desi mustata a inceput sa-i incarunteasca, il simt la fel de aproape ca acum 20 de ani. Prin gestul simplu cu care isi cuprinde nepotul in brate, imi retraiesc si eu inca o data copilaria. Stiu ca nu am cu ce il rasplati... ca si in fata Tatalui ceresc sunt gol de fapte sau ganduri bune. Nu imi ramane decat sa ma straduiesc sa fac si eu asemeni lui.

Despre teologia rasariteana

Am scris acum ceva vreme un post mai lung pe un blog frecventat despre neputinta de a-mi apara convingerile ortodoxe si pe Hristos din chipul saracului ce cersea la un semafor in fata atacurilor unui crestin ce se declara mantuit. De atunci, obsesia juridica a crestinismului apusean m-a urmarit la tot pasul, invadandu-mi putinele clipe de liniste cu intrebari agasante si incercari de reconciliere intre crestinismul bunicilor si cel din jurul meu in care totul pare o mare sala de tribunal. A venit insa si raspunsul; pe cai negraite si nestiute, treptat si cu multa rabdare, zidul de care aveam nevoie a fost cladit fara nici un efort din partea-mi. Sfantul Vasile cel Mare a asezat ultima caramida: "Moartea nu a fost impusa de Dumnezeu. Am cazut prada ei prin revolta noastra. Dumnezeu este Viata si Viata este Dumnezeu. Noi ne-am revoltat impotriva lui Dumnezeu, noi am inchis portile harului Sau datator de viata."

Spiritul legalistic, ideea unui Dumnezeu razbunator care trebuie imbunat prin moartea propriului Fiu si a focului vesnic anume pregatit pentru cei neascultatori sunt straine Ortodoxiei. Totul este simplu, matematic: daca Dumnezeu este Viata, iar Adam s-a revoltat impotriva Lui, moartea devine alegerea noastra, ca opus al Vietii. Invierea lui Hristos, punctul culminant al crestinismului rasaritean, este biruinta asupra mortii, un act facut nu pentru a potoli mania unui Tata ofensat de greselile noastre, ci din dragoste. Aceeasi dragoste pe care, in viata de apoi, o vom experimenta ca binecuvantare sau chin in functie de efortul pe care il depunem pentru a ne "sincroniza" cu Dumnezeu. De vom fugi de dragostea lui Dumnezeu, prezenta Lui in viata de dincolo ne va rani neincetat pentru ca Dumnezeu este Iubire, iar noi am urat-o.

Ar fi frumos daca toate orele de religie ar incepe cu un citat despre iubirea lui Dumnezeu, esenta Ortodoxiei. In lumina dragostei lui Dumnezeu, toate capata un alt sens, vedem mai usor de ce postul, rugaciunea, suferinta, infranarea, smerenia, iubirea sunt necesare, ne intelegem mai usor chemarea spre a dobandi darurile Duhului Sfant asa cum spunea Sfantul Serafim de Sarov.

7 Septembrie

E lunga calea dintre 7 septembrie de acum 10 ani si cel de azi. Sunt mai multe taceri, mai multe cute pe fruntile celor din jur. Inclusiv a celui ma priveste nedumerit din oglinda intrebandu-se ce a realizat pana acum. Ajuns la varsta lui Hristos rastignit, ma gandesc ca cele ce las in urma sunt putine, iar hainele sufletului nu sunt de sarbatoare. Nu pot decat sa sper ca Domnul primeste pe cel ajuns in ceasul al unsprezecealea ca pe cel din ceasul intai.

1 Ianuarie 2000 (pe stil nou)

Desi obosit, sunetul linistit al clopotelor ma trezeste putin dupa miezul noptii. Fac repede o socoteala (am trecut deja in anul 2000) si ma indrept prin intuneric spre biserica manastirii. La intrare ma intampina Portarita, icoana despre care citisem si auzisem atatea; imi aleg un loc de unde sa o pot vedea pe toate durata slujbei. Se canta frumos la Iviron, fara graba, cu linistea pe care ti-o da biruinta asupra timpului. Abia atunci realizez ca Athosul in sine reprezinta timpul rastignit; in peste o mie de ani de existenta putine lucruri s-au schimbat desi multi au ravnit la bogatia locului. Cele cinci ore de rugaciune trec repede, punctate de succesiunea si ritmul fiecarui segment: miezonoptica, ceasuri, utrenia, cesuri, sfanta liturghie. Cand totul se sfarseste intunericul diminetii de ianuarie inca mai dainuie.

Cu un gand bun catre cei de acasa, pasesc spre malul Egeei pe care o aud frematand undeva in apropierea turnului de la intrare. Spre rasarit, soarele incepe sa coloreze cerul in nuante de rosu si albastru. Departe de freamatul si galagia lumii, imi petrec prima dimineata a anului 2000 pe o plaja pietroasa la umbra zidurilor batranei Iviron...

31 Decembrie 1999 (pe stil nou)

Coborarea pe panta estica a Athosului am facut-o sub un cer cenusiu, insotit de glasul calm al parintelui Athanasie. Povesti despre calugari si chiliile lor, despre vremi uitate si carora putini le mai stiu rostul. La poarta Ivironului ne astepta zambitor bunul si frumosul batran Iakovos de la muzeu: un pahar de ouzo, putine dulciuri de post (pe stil vechi e inca postul Craciunului) si multa vorba buna. Ma descoase cu interes. Imi propune sa raman acolo definitiv si se ofera sa vorbeasca cu staretul; mi-a gasit si ascultare: alaturi de el la muzeu. Ii explic ca nu sunt decis, ca vreau sa stau putin departe de lume, ca mai am de terminat facultatea. Imi zambeste voios si imi face cadou un fes calugaresc, amintindu-mi ca slujba incepe in cateva ore.
Adorm intr-un tarziu cu gandul la cei de acasa care se pregatesc de intampinarea anului 2000.

27-28 Decembrie 1999 (pe stil vechi)

In biserica varuita alb de la Simonopetra. Sunetul cunoscut al celor patruzeci de "Kyrie eleison" de la Litie se inalta linistit, negrabit de nimeni, spre cer. La fiecare zece cantarea se opreste scurt pentru a da ragaz sufletului sa isi aminteasca de "cele bune si de folos". Si totul se reia de inca trei ori: pilda de rabdare si incredere nesfarsita in mila invocata.

Strangere de inima

In timp ce alergam absent intre calculator si imprimanta, mi-am vazut pantofii prafuiti. Si mi-am amintit de copilarie si de ritualul de duminica seara cand tata ne pregatea pentru o noua saptamana de scoala. Gesturi firesti si atat de dragi. Abia acum, uitandu-ma in urma, realizez cat de mult imi lipsesc franturile acelea de delicata purtare barbateasca. O sa sun maine sa imi las sufletul sa zambeasca putin...

Imi place singuratatea noptilor tarzii. Departe de zgomotul lumii, doar monotonia ceasului punctand monotonia propriilor ganduri. Ganduri la timpuri trecute, chipuri uitate, vorbe nespuse si locuri dragi. La fel unui marinar, imi caut si eu steaua mea polara, reperul care sa imi arate ca sunt pe drumul cel bun. De multe ori e greu de gasit, ascunsa de nori de furtuna. Alteori straluceste clara, langa prova. Si raman mai departe pe ganduri, ascultand cum ceasul ma duce catre o noua dimineata...

Ţi-aş spune ceva,

despre noi,

despre zăpada de-afară,

despre dragostea mea.

Ţi-aş spune ceva,

orice,

numai să nu crească iarba tăcerii între noi.

Ţi-aş spune ceva,

ce-ai ştiut,

sau ce ştiu,

dar a-nceput să crească iarba tăcerii între noi

şi s-au rătăcit sunetele din cuvîntul tîrziu.

Octavian Paler

Ma bate gandul sa plec in Grecia macar pentru o saptamana. Un rucsac, camera de fotografiat si o carte de Radu Tudoran nu necesita prea multa pregatire. As merge la Athos sa il vad pe parintele Iakovos si sa o salut pe Maica Domnului. Apoi as colinda prin Salonic zile in sir; m-as opri doar pentru a mananca pe chei ca un vagabond, leganindu-mi picioarele in briza Egeei gandind la Ulise, sirene si himere. M-as amesteca printre greci in cafenelele din Atena delectandu-mi urechile in sunetul melodic al cuvintelor limbii lui Homer, m-as duce in Agora sa il ascult pe Sfantul Pavel. Lepadandu-ma de civilizatie as fugi pe o insula pustie, cu case albe si strazi inguste unde vapoarele vin rar si pleaca repede, unde totul pare incremenit in timp. Si as ramane acolo, ca o corabie cu panzele sfasiate de furtuna pe catargul rupt, privind zidurile bisericilor profilandu-se pe fundalul albastru-verde al Egeei in cantec de bouzouki si miros de ouzo.

Tocmai azi cand ma gandeam ca e bine ca nu imi citeste nimeni blogul, Google ma agaseaza cu capitalismul reclamelor platite. De parca un gand sau sentiment poate fi monetizat. Scriu rar si putin, sunt zgarcit cu vorbele, tacerea vorbeste mai clar pentru mine. Blogul imi da senzatia unei spovedanii facute in taina, in fata icoanei lui Hristos, dupa vecernie cand lumina apusului pune umbre lungi pe chipurile sfintilor. Ca si o spovedanie, cuvintele de aici le prefer nestiute.