Despre oamenii de altadata

Cand suntem intr-un loc, pastram in noi nostalgia si dorul dupa taramuri pierdute. Ni se pare ca am fi mai buni in alte colturi de lume, ca ne-am defini mai usor "dincolo" (oriunde s-ar afla). Stiu ca e o amagire, ca nu locul ne sfinteste ci noi il transfiguram, ca am fi la fel de rai si aici si acolo.

Am insa senzatia ca lucrurile stau cu totul diferit cand vine vorba de timpul in care traim. Si desi ne dezradacinam usor din pamantul in care ne-am nascut, suntem supusi chinului de a indura starea lucrurilor din vremea care ne-a fost data. Iar timpul nu vine singur; ci cu paradigme imuabile, un fel de stampile nesuferite peste tot ce ne inconjoara. Vine cu aberatii sociale, economice, arhitecturale, culturale, religioase etc. Un mitocan vorbeste de Nichita Stanescu pentru ca banii i-au cumparat prezenta la o conferinta. O casa din secolul trecut este sfidata de kitschul modern al vreunei vile cu pretentii. Cel ce cu greu a terminat liceul priveste cu dispret la umilul profesor de istorie sau matematici - membru al Academiei. Ierarhi cu doctorate rad zeflemitor de batranul calugar cu barba alba si credinta curata.

Evadarea din timp devine singura metoda de rezistenta la asaltul epocii in care traim. E o lasitate. Dar, asa cum jumatate din Europa a privit cu neputinta cum cealalta jumatate o vindea sovieticilor, in fata tavalugului contemporaneitatii nu are sens sa te arunci: sacrificiul ti-ar ramane neobservat si fara urmari. Ramai tot in timpul tau, cumperi carti bune si le citesti avid langa fereastra in seri de toamna tarzie, ascultandu-i pe Bach si Enescu. Mergi la Targu Jiu sa-l simti pe Brancusi. Ii pui pe Staniloae si Ioan Gura de Aur alaturi sa iti talmaceasca Scriptura. Pana la urma, nu luam cu noi nimic pe lumea cealalta in afara de bucuriile sufletului. Mitocania timpului nostru ramane posteritatii pentru judecata.