http://www.dayswithmyfather.com/

Am primit de la un prieten drag, site-ul de mai sus. O carte in miniatura cu un munte de sentimente ascuns intre paginile-i virtuale. Instinctiv, chipul tatalui meu mi-a rasarit in fata ochilor. Mi l-am reamintit asa cum il stiu dintotdeauna: falnic, cu mustata neagra, mandru in uniforma albastra de ofiter de aviatie, cu mainile puternice care ne saltau pana la cer si ne prindeau mereu cu aceeasi siguranta, cu palme mari care stiau sa alinte si sa dojeneasca cu la fel de multa iubire, cu glasul hotarat care se impunea de la prima vorba. De la el am invatat ce inseamna cinstea, daruirea si sacrificiul. Tot de la el bucuria de a iti duce munca la bun sfarsit si de a fi implinit prin ceea ce faci. El m-a invatat ce insemna rasplata unui pahar de vin, facut cu mainile proprii in mijloc de septembrie. Bucuriile simple tot el mi le-a aratat atunci cand mi-a fost greu sa le identific. Dragostea pentru poezie mi-a semanat-o in suflet de mic si, tot el, a stiut sa ma instruiasca ca delicatetea sufleteasca trebuie sa fie principala calitate a unui barbat.
Desi mustata a inceput sa-i incarunteasca, il simt la fel de aproape ca acum 20 de ani. Prin gestul simplu cu care isi cuprinde nepotul in brate, imi retraiesc si eu inca o data copilaria. Stiu ca nu am cu ce il rasplati... ca si in fata Tatalui ceresc sunt gol de fapte sau ganduri bune. Nu imi ramane decat sa ma straduiesc sa fac si eu asemeni lui.

Despre teologia rasariteana

Am scris acum ceva vreme un post mai lung pe un blog frecventat despre neputinta de a-mi apara convingerile ortodoxe si pe Hristos din chipul saracului ce cersea la un semafor in fata atacurilor unui crestin ce se declara mantuit. De atunci, obsesia juridica a crestinismului apusean m-a urmarit la tot pasul, invadandu-mi putinele clipe de liniste cu intrebari agasante si incercari de reconciliere intre crestinismul bunicilor si cel din jurul meu in care totul pare o mare sala de tribunal. A venit insa si raspunsul; pe cai negraite si nestiute, treptat si cu multa rabdare, zidul de care aveam nevoie a fost cladit fara nici un efort din partea-mi. Sfantul Vasile cel Mare a asezat ultima caramida: "Moartea nu a fost impusa de Dumnezeu. Am cazut prada ei prin revolta noastra. Dumnezeu este Viata si Viata este Dumnezeu. Noi ne-am revoltat impotriva lui Dumnezeu, noi am inchis portile harului Sau datator de viata."

Spiritul legalistic, ideea unui Dumnezeu razbunator care trebuie imbunat prin moartea propriului Fiu si a focului vesnic anume pregatit pentru cei neascultatori sunt straine Ortodoxiei. Totul este simplu, matematic: daca Dumnezeu este Viata, iar Adam s-a revoltat impotriva Lui, moartea devine alegerea noastra, ca opus al Vietii. Invierea lui Hristos, punctul culminant al crestinismului rasaritean, este biruinta asupra mortii, un act facut nu pentru a potoli mania unui Tata ofensat de greselile noastre, ci din dragoste. Aceeasi dragoste pe care, in viata de apoi, o vom experimenta ca binecuvantare sau chin in functie de efortul pe care il depunem pentru a ne "sincroniza" cu Dumnezeu. De vom fugi de dragostea lui Dumnezeu, prezenta Lui in viata de dincolo ne va rani neincetat pentru ca Dumnezeu este Iubire, iar noi am urat-o.

Ar fi frumos daca toate orele de religie ar incepe cu un citat despre iubirea lui Dumnezeu, esenta Ortodoxiei. In lumina dragostei lui Dumnezeu, toate capata un alt sens, vedem mai usor de ce postul, rugaciunea, suferinta, infranarea, smerenia, iubirea sunt necesare, ne intelegem mai usor chemarea spre a dobandi darurile Duhului Sfant asa cum spunea Sfantul Serafim de Sarov.