Imi place singuratatea noptilor tarzii. Departe de zgomotul lumii, doar monotonia ceasului punctand monotonia propriilor ganduri. Ganduri la timpuri trecute, chipuri uitate, vorbe nespuse si locuri dragi. La fel unui marinar, imi caut si eu steaua mea polara, reperul care sa imi arate ca sunt pe drumul cel bun. De multe ori e greu de gasit, ascunsa de nori de furtuna. Alteori straluceste clara, langa prova. Si raman mai departe pe ganduri, ascultand cum ceasul ma duce catre o noua dimineata...
3 comments:
Am intrat pa blogul acesta pentru ca am descoperit ca avem acelasi roman preferat ... am dat peste sufletul lui Miskin, chiar si peste albastra Grecie, pe care mi-o evocase blinda Calatis (sint, printr-o imprejurare fericita, la malul MARII, pt citeva zile) – pur si simplu: te salut!
Ca auzim tic-tac-ul rasunator in linistea noptii e o bucurie pe care putini si-o permit. Prinsi in anostul astazi si-n neintelesul maine uitam ca fim atenti ca fiecare minut care se scurge ne apropie de altceva. Ce fericire.... sa poti sta in liniste si sa nu stii decat de sunetul acesta. Cred ca nu trebuie sa avem habar de nori cand stim ca soarele va rasari. E scris in legile naturii. Sa fim ingaduitori.
@QED: Multumesc pentru gandul bun. Este o fericire si, de multe ori, un lux sa gasim timp pentru liniste.
@Ducessa: Desi nu atat de albastra, Marea Neagra se leaga de Egee prin drumurile argonautilor in cautarea lanii de aur. Cat despre Miskin,e in fiecare din noi. Daca l-am lasa sa straluceasca mai des, am fi mai buni si mai blanzi. Un salut cald si de aici.
Post a Comment