Urcusul catre Craciun I - Ianuarie 2000

Se aproprie Craciunul pe stilul vechi. E un sentiment ciudat sa-l fi serbat deja in Romania in timp ce aici, la adapost de "civilizatie", sa ni se serveasca mancaruri de post, sa ne nevoim iar pe urcusul duhovnicesc spre a-L intampina pe Cel lung de zile.

Aflati in partea de sud a peninsulei, la schitul Prodromu, plecam in intuneric pe drumul desfundat de ninsori catre Marea Lavra, cea mai veche manastire a Athosului. Din dreapta, freamatul Egeei. In stanga, umbra mareata a Atonului cu sutele lui de pesteri in care s-au nevoit generatii de calugari. Din pacate, azi nu e vreme de reflectii, timpul e scurt si calea pana la Vatopedou pare imposibil de parcurs in cele cateva zile ramase pana la Craciun.

Desi mi-ar fi placut mai mult drumul cu piciorul, sarim pe platforma unei masini de teren care ne promite exact ceea ce ne doream: destinatia Vatopedou. Mi se pare o ciudatenie nesuferita sa merg in masina, cu toate ca si la Athos a devenit modul principal de transport. Printr-o minune, drumul neasfaltat imi face rau si il rugam pe bunul nostru sofer sa ne lepede la poarta Ivirului unde parintele Iakovos ne asteapta zambind la slujba Sfantului Maslu. Nu ma pot abtine sa nu ma intreb, fie si numai retoric, daca nu cumva batranul ascet stia ca o sa ajung acolo in toiul zilei cu mare nevoie de rugaciune...

E frumos aici la Iviru, langa portocalii verzi si grei de roada, pe dalele curtii napadite de licheni. Aerul rece imi face bine, paharul cu ouzo imi taie greata si imi da putina putere si culoare in obraji. Ascult cu ochii inchisi vorba domoala a parintelui Iakovos si ma gandesc ca nu ar fi rau sa raman aici, fie si numai temporar. E atata liniste concentrata in fiecare zid, atata credinta ascunsa in fiecare piatra, ma apasa teama ca pot pierde comori de negasit in alte locuri. Si, insusi acest batran, cu parul si barba incaruntite de vreme, cu maine batatorite de munca si matanii, cu vorba domoala de om trecut prin multe, ma face sa simt ca am gasit linistea dupa care tanjesc atat de mult.

Dimineata inca nu s-a sfarsit, o las sa se scurga in tihna ascultand povesti cu sfinti si oameni curajosi din alte timpuri, depanate de un batran coborat din icoane. Un izvor de liniste imi slefuieste fara graba pietrele colturoase din albia sufletului meu involburat de nelinisti si temeri. Prin geamul deschis vantul aduce miros de Egee; prin pleoapele inchise simt strafulgerarile marii verzi-albastre, iar in urechi ii ascult freamatul de sirena. Azi nu e nevoie sa fiu legat de catarg ca Ulise, cantecul ei nu ma atrage. In asteptarea Craciunului, e bine aici, la Iviru.