http://www.dayswithmyfather.com/

Am primit de la un prieten drag, site-ul de mai sus. O carte in miniatura cu un munte de sentimente ascuns intre paginile-i virtuale. Instinctiv, chipul tatalui meu mi-a rasarit in fata ochilor. Mi l-am reamintit asa cum il stiu dintotdeauna: falnic, cu mustata neagra, mandru in uniforma albastra de ofiter de aviatie, cu mainile puternice care ne saltau pana la cer si ne prindeau mereu cu aceeasi siguranta, cu palme mari care stiau sa alinte si sa dojeneasca cu la fel de multa iubire, cu glasul hotarat care se impunea de la prima vorba. De la el am invatat ce inseamna cinstea, daruirea si sacrificiul. Tot de la el bucuria de a iti duce munca la bun sfarsit si de a fi implinit prin ceea ce faci. El m-a invatat ce insemna rasplata unui pahar de vin, facut cu mainile proprii in mijloc de septembrie. Bucuriile simple tot el mi le-a aratat atunci cand mi-a fost greu sa le identific. Dragostea pentru poezie mi-a semanat-o in suflet de mic si, tot el, a stiut sa ma instruiasca ca delicatetea sufleteasca trebuie sa fie principala calitate a unui barbat.
Desi mustata a inceput sa-i incarunteasca, il simt la fel de aproape ca acum 20 de ani. Prin gestul simplu cu care isi cuprinde nepotul in brate, imi retraiesc si eu inca o data copilaria. Stiu ca nu am cu ce il rasplati... ca si in fata Tatalui ceresc sunt gol de fapte sau ganduri bune. Nu imi ramane decat sa ma straduiesc sa fac si eu asemeni lui.

Despre teologia rasariteana

Am scris acum ceva vreme un post mai lung pe un blog frecventat despre neputinta de a-mi apara convingerile ortodoxe si pe Hristos din chipul saracului ce cersea la un semafor in fata atacurilor unui crestin ce se declara mantuit. De atunci, obsesia juridica a crestinismului apusean m-a urmarit la tot pasul, invadandu-mi putinele clipe de liniste cu intrebari agasante si incercari de reconciliere intre crestinismul bunicilor si cel din jurul meu in care totul pare o mare sala de tribunal. A venit insa si raspunsul; pe cai negraite si nestiute, treptat si cu multa rabdare, zidul de care aveam nevoie a fost cladit fara nici un efort din partea-mi. Sfantul Vasile cel Mare a asezat ultima caramida: "Moartea nu a fost impusa de Dumnezeu. Am cazut prada ei prin revolta noastra. Dumnezeu este Viata si Viata este Dumnezeu. Noi ne-am revoltat impotriva lui Dumnezeu, noi am inchis portile harului Sau datator de viata."

Spiritul legalistic, ideea unui Dumnezeu razbunator care trebuie imbunat prin moartea propriului Fiu si a focului vesnic anume pregatit pentru cei neascultatori sunt straine Ortodoxiei. Totul este simplu, matematic: daca Dumnezeu este Viata, iar Adam s-a revoltat impotriva Lui, moartea devine alegerea noastra, ca opus al Vietii. Invierea lui Hristos, punctul culminant al crestinismului rasaritean, este biruinta asupra mortii, un act facut nu pentru a potoli mania unui Tata ofensat de greselile noastre, ci din dragoste. Aceeasi dragoste pe care, in viata de apoi, o vom experimenta ca binecuvantare sau chin in functie de efortul pe care il depunem pentru a ne "sincroniza" cu Dumnezeu. De vom fugi de dragostea lui Dumnezeu, prezenta Lui in viata de dincolo ne va rani neincetat pentru ca Dumnezeu este Iubire, iar noi am urat-o.

Ar fi frumos daca toate orele de religie ar incepe cu un citat despre iubirea lui Dumnezeu, esenta Ortodoxiei. In lumina dragostei lui Dumnezeu, toate capata un alt sens, vedem mai usor de ce postul, rugaciunea, suferinta, infranarea, smerenia, iubirea sunt necesare, ne intelegem mai usor chemarea spre a dobandi darurile Duhului Sfant asa cum spunea Sfantul Serafim de Sarov.

7 Septembrie

E lunga calea dintre 7 septembrie de acum 10 ani si cel de azi. Sunt mai multe taceri, mai multe cute pe fruntile celor din jur. Inclusiv a celui ma priveste nedumerit din oglinda intrebandu-se ce a realizat pana acum. Ajuns la varsta lui Hristos rastignit, ma gandesc ca cele ce las in urma sunt putine, iar hainele sufletului nu sunt de sarbatoare. Nu pot decat sa sper ca Domnul primeste pe cel ajuns in ceasul al unsprezecealea ca pe cel din ceasul intai.

1 Ianuarie 2000 (pe stil nou)

Desi obosit, sunetul linistit al clopotelor ma trezeste putin dupa miezul noptii. Fac repede o socoteala (am trecut deja in anul 2000) si ma indrept prin intuneric spre biserica manastirii. La intrare ma intampina Portarita, icoana despre care citisem si auzisem atatea; imi aleg un loc de unde sa o pot vedea pe toate durata slujbei. Se canta frumos la Iviron, fara graba, cu linistea pe care ti-o da biruinta asupra timpului. Abia atunci realizez ca Athosul in sine reprezinta timpul rastignit; in peste o mie de ani de existenta putine lucruri s-au schimbat desi multi au ravnit la bogatia locului. Cele cinci ore de rugaciune trec repede, punctate de succesiunea si ritmul fiecarui segment: miezonoptica, ceasuri, utrenia, cesuri, sfanta liturghie. Cand totul se sfarseste intunericul diminetii de ianuarie inca mai dainuie.

Cu un gand bun catre cei de acasa, pasesc spre malul Egeei pe care o aud frematand undeva in apropierea turnului de la intrare. Spre rasarit, soarele incepe sa coloreze cerul in nuante de rosu si albastru. Departe de freamatul si galagia lumii, imi petrec prima dimineata a anului 2000 pe o plaja pietroasa la umbra zidurilor batranei Iviron...

31 Decembrie 1999 (pe stil nou)

Coborarea pe panta estica a Athosului am facut-o sub un cer cenusiu, insotit de glasul calm al parintelui Athanasie. Povesti despre calugari si chiliile lor, despre vremi uitate si carora putini le mai stiu rostul. La poarta Ivironului ne astepta zambitor bunul si frumosul batran Iakovos de la muzeu: un pahar de ouzo, putine dulciuri de post (pe stil vechi e inca postul Craciunului) si multa vorba buna. Ma descoase cu interes. Imi propune sa raman acolo definitiv si se ofera sa vorbeasca cu staretul; mi-a gasit si ascultare: alaturi de el la muzeu. Ii explic ca nu sunt decis, ca vreau sa stau putin departe de lume, ca mai am de terminat facultatea. Imi zambeste voios si imi face cadou un fes calugaresc, amintindu-mi ca slujba incepe in cateva ore.
Adorm intr-un tarziu cu gandul la cei de acasa care se pregatesc de intampinarea anului 2000.

27-28 Decembrie 1999 (pe stil vechi)

In biserica varuita alb de la Simonopetra. Sunetul cunoscut al celor patruzeci de "Kyrie eleison" de la Litie se inalta linistit, negrabit de nimeni, spre cer. La fiecare zece cantarea se opreste scurt pentru a da ragaz sufletului sa isi aminteasca de "cele bune si de folos". Si totul se reia de inca trei ori: pilda de rabdare si incredere nesfarsita in mila invocata.

Strangere de inima

In timp ce alergam absent intre calculator si imprimanta, mi-am vazut pantofii prafuiti. Si mi-am amintit de copilarie si de ritualul de duminica seara cand tata ne pregatea pentru o noua saptamana de scoala. Gesturi firesti si atat de dragi. Abia acum, uitandu-ma in urma, realizez cat de mult imi lipsesc franturile acelea de delicata purtare barbateasca. O sa sun maine sa imi las sufletul sa zambeasca putin...

Imi place singuratatea noptilor tarzii. Departe de zgomotul lumii, doar monotonia ceasului punctand monotonia propriilor ganduri. Ganduri la timpuri trecute, chipuri uitate, vorbe nespuse si locuri dragi. La fel unui marinar, imi caut si eu steaua mea polara, reperul care sa imi arate ca sunt pe drumul cel bun. De multe ori e greu de gasit, ascunsa de nori de furtuna. Alteori straluceste clara, langa prova. Si raman mai departe pe ganduri, ascultand cum ceasul ma duce catre o noua dimineata...

Ţi-aş spune ceva,

despre noi,

despre zăpada de-afară,

despre dragostea mea.

Ţi-aş spune ceva,

orice,

numai să nu crească iarba tăcerii între noi.

Ţi-aş spune ceva,

ce-ai ştiut,

sau ce ştiu,

dar a-nceput să crească iarba tăcerii între noi

şi s-au rătăcit sunetele din cuvîntul tîrziu.

Octavian Paler

Ma bate gandul sa plec in Grecia macar pentru o saptamana. Un rucsac, camera de fotografiat si o carte de Radu Tudoran nu necesita prea multa pregatire. As merge la Athos sa il vad pe parintele Iakovos si sa o salut pe Maica Domnului. Apoi as colinda prin Salonic zile in sir; m-as opri doar pentru a mananca pe chei ca un vagabond, leganindu-mi picioarele in briza Egeei gandind la Ulise, sirene si himere. M-as amesteca printre greci in cafenelele din Atena delectandu-mi urechile in sunetul melodic al cuvintelor limbii lui Homer, m-as duce in Agora sa il ascult pe Sfantul Pavel. Lepadandu-ma de civilizatie as fugi pe o insula pustie, cu case albe si strazi inguste unde vapoarele vin rar si pleaca repede, unde totul pare incremenit in timp. Si as ramane acolo, ca o corabie cu panzele sfasiate de furtuna pe catargul rupt, privind zidurile bisericilor profilandu-se pe fundalul albastru-verde al Egeei in cantec de bouzouki si miros de ouzo.

Tocmai azi cand ma gandeam ca e bine ca nu imi citeste nimeni blogul, Google ma agaseaza cu capitalismul reclamelor platite. De parca un gand sau sentiment poate fi monetizat. Scriu rar si putin, sunt zgarcit cu vorbele, tacerea vorbeste mai clar pentru mine. Blogul imi da senzatia unei spovedanii facute in taina, in fata icoanei lui Hristos, dupa vecernie cand lumina apusului pune umbre lungi pe chipurile sfintilor. Ca si o spovedanie, cuvintele de aici le prefer nestiute.

Doua faruri, apoi intuneric... Dunarea, invaluita de bezna, o intuiesc cenusie curgand molatec catre nord. Apoi Dobrogea: smerita, arida si pietroasa. Ascutimea unui minaret puncteaza pe alocuri rotundele domuri crestine. Un chip strain imi adanceste cuta de pe frunte si imi agaseaza constiinta cu aceeasi intrebare obsedanta careia insa ii refuz dreptul la raspuns, desi il stiam dinainte: acelasi dor de mare si de lanuri de floarea soarelui. "Trec fantome ale verii in declin..."

A venit si-aici Craciunul

Să ne mangaie surghiunul.

Cade alba nea

Peste viata mea.

Peste suflet ninge.

Cade alba nea

Peste viata mea

Care-aici se stinge.

Radu Gyr

Curand va mirosi a cozonac. Trei Crai vor cauta din nou pe Imparatul Pacii. Un brad va incalzi inimi curate de copii. Nestingherit, Mosul bun va veni cu daruri si parfum de copilarie.

Colindul lui Radu Gyr - inlantuit de maini omenesti, dezlegat de "brate parintesti" - ar trebui citit in fiecare biserica in ziua Craciunului. Avem nevoie de aduceri aminte: a celor ce au patimit pentru neam si Hristos; a mai micilor Lui frati si surori ce isi vor petrece Craciunul parasiti, nevoiti si intristati; a celor ce isi poarta poverile langa noi nevazuti; a Lui Hristos Insusi, prunc umil in pestera din Betleemul Iudeii. 

E greu sa gasesc cuvinte: sunt putine clipele traite fara a-l sti in preajma; am mers la aceeasi scoala, am batut in lung si-n lat acelasi Bucuresti, ne sunt dragi aceleasi locuri. Pana si cele ce ne despart ne unesc. Ne leaga amintiri, bucurii si tristeti. In monotonia mea incapatzanata, mi-a presarat mereu un cuvant vesel, o vorba buna, puterea de a merge mai departe. Este imaginea a ceea ce as fi vrut sa fiu. Cu atat mai mult din ziua Sfantului Nicolae al Mirelor Lichiei. 

Dor de Grecia

Mi-a ramas gandul la Grecia si la Muntele Athos. Greu de inteles. Si mai greu de explicat. E o parte din mine ce ma defineste si, dupa atatia ani, imi e greu sa ma regasesc privindu-ma in oglinda. Am mereu impresia ca mi-as aduce aminte de mine pe malurile Egeei, langa Turnul Alb, sub un portocal la  Stavronikita sau in biserica de la Simonopetra. 

Si totusi, de ce Grecia? Ce tainice legaturi imi tin sufletul prins de taramul arid si stancos in care maslinii cresc razvratiti? Poate pentru sufletul ortodox al bisericilor albe pe fundalul albastru al marii. Sa fie oare strazile inguste ale Atenei? Sau poate piata Aristotelis din Thessaloniki? Cu siguranta, toate au inchegat o imagine de care acum imi e dor. Peste toate se suprapune Maica Domnului la muntele Athos, umbra Athosului nins, a cedrilor inaltati in rugaciune langa pesterile pustnicilor. 

"Cred Doamne si marturisesc ca Tu esti Hristos, Fiul lui Dumnezeu Celui Viu, Care ai venit in lume sa mantuiesti pe cei pacatosi, intre care cel dintai sunt eu."

Sfantul Ioan Gura de Aur

Cuvintele rugaciunii de pregatire pentru Sfanta Impartasanie... Pacat insa ca le uitam atat de repede si ca nu le urmam imboldul spre smerenie, spre golirea de sine si spre urmarea de Hristos. Nu acea spoita confesiune de crestin facuta in fata oamenilor, nu vizita la biserica de Craciun sau de Inviere, nu dragostea de slava desarta ci asumarea totala si neconditionata a jertfei Mantuitorului prin purtarea propriei cruci si a lepadarii de tot ceea ce e vechi in noi. Chipul smereniei? Insusi Hristos! Ne smerim cand recunoasteam in fata lui Dumnezeu prin spovedania catre duhovnic neputinta de a fi ceea ce suntem chemati a fi. Ne smerim cand realizam ca nimic din ceea ce avem, nici macar dramul acesta de credinta, nu ne apartine, ca suntem doar umbre haituite de himere, de taceri si incertitudini. Scapare nu avem decat la Hristos.

Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul.

Coborare in iad fara a deznadajdui. Asa ne invata Sfantul Siluan Atonitul. Sa mergem deci si sa facem si noi asemenea.

Ar trebui sa ne fie viata o zbatere intre ciutura si cruce. "De nu se va naste cineva din apă si din Duh, nu va putea să intre în împărătia lui Dumnezeu." Si iarasi "Daca vrea cineva sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine, sa-si ia crucea si sa-Mi urmeze Mie."

Tare sunt singur, Doamne, si piezis!
Copac pribeag uitat in campie,
Cu fruct amar si cu frunzis
Tepos si aspru-n indarjire!

Aici sunt eu
Un solitar,
Ce-a râs amar
Şi-a plâns mereu.

Cu-al meu aspect
Făcea să mor
Căci tuturor
Păream suspect.

... gust de gutui si de must; in ochi fulger de frunze moarte; in suflet iar copil, mergand alaturi de ai mei catre scoala intr-o zi de 15 septembrie...

Scîntei galbene

O femeie în doliu pe stradă,
O frunză galbenă tremura după ea -
Luat de-a oraşului sfadă,
Uitasem că toamna venea.

Era mai demult o stradă,
O şcoală, şi bruma cădea -
Prin săli, ca nimeni să-l vadă,
Un elev singuratic pălea.

Un om, în amurg, pe o stradă...
Pe foi nu mai ştiu cum trecea-
Sub ropot, şi-a lumii grămadă...
- Uitasem că toamna venea.

George Bacovia