Ma bate gandul sa plec in Grecia macar pentru o saptamana. Un rucsac, camera de fotografiat si o carte de Radu Tudoran nu necesita prea multa pregatire. As merge la Athos sa il vad pe parintele Iakovos si sa o salut pe Maica Domnului. Apoi as colinda prin Salonic zile in sir; m-as opri doar pentru a mananca pe chei ca un vagabond, leganindu-mi picioarele in briza Egeei gandind la Ulise, sirene si himere. M-as amesteca printre greci in cafenelele din Atena delectandu-mi urechile in sunetul melodic al cuvintelor limbii lui Homer, m-as duce in Agora sa il ascult pe Sfantul Pavel. Lepadandu-ma de civilizatie as fugi pe o insula pustie, cu case albe si strazi inguste unde vapoarele vin rar si pleaca repede, unde totul pare incremenit in timp. Si as ramane acolo, ca o corabie cu panzele sfasiate de furtuna pe catargul rupt, privind zidurile bisericilor profilandu-se pe fundalul albastru-verde al Egeei in cantec de bouzouki si miros de ouzo.

Tocmai azi cand ma gandeam ca e bine ca nu imi citeste nimeni blogul, Google ma agaseaza cu capitalismul reclamelor platite. De parca un gand sau sentiment poate fi monetizat. Scriu rar si putin, sunt zgarcit cu vorbele, tacerea vorbeste mai clar pentru mine. Blogul imi da senzatia unei spovedanii facute in taina, in fata icoanei lui Hristos, dupa vecernie cand lumina apusului pune umbre lungi pe chipurile sfintilor. Ca si o spovedanie, cuvintele de aici le prefer nestiute.

Doua faruri, apoi intuneric... Dunarea, invaluita de bezna, o intuiesc cenusie curgand molatec catre nord. Apoi Dobrogea: smerita, arida si pietroasa. Ascutimea unui minaret puncteaza pe alocuri rotundele domuri crestine. Un chip strain imi adanceste cuta de pe frunte si imi agaseaza constiinta cu aceeasi intrebare obsedanta careia insa ii refuz dreptul la raspuns, desi il stiam dinainte: acelasi dor de mare si de lanuri de floarea soarelui. "Trec fantome ale verii in declin..."

A venit si-aici Craciunul

Să ne mangaie surghiunul.

Cade alba nea

Peste viata mea.

Peste suflet ninge.

Cade alba nea

Peste viata mea

Care-aici se stinge.

Radu Gyr

Curand va mirosi a cozonac. Trei Crai vor cauta din nou pe Imparatul Pacii. Un brad va incalzi inimi curate de copii. Nestingherit, Mosul bun va veni cu daruri si parfum de copilarie.

Colindul lui Radu Gyr - inlantuit de maini omenesti, dezlegat de "brate parintesti" - ar trebui citit in fiecare biserica in ziua Craciunului. Avem nevoie de aduceri aminte: a celor ce au patimit pentru neam si Hristos; a mai micilor Lui frati si surori ce isi vor petrece Craciunul parasiti, nevoiti si intristati; a celor ce isi poarta poverile langa noi nevazuti; a Lui Hristos Insusi, prunc umil in pestera din Betleemul Iudeii. 

E greu sa gasesc cuvinte: sunt putine clipele traite fara a-l sti in preajma; am mers la aceeasi scoala, am batut in lung si-n lat acelasi Bucuresti, ne sunt dragi aceleasi locuri. Pana si cele ce ne despart ne unesc. Ne leaga amintiri, bucurii si tristeti. In monotonia mea incapatzanata, mi-a presarat mereu un cuvant vesel, o vorba buna, puterea de a merge mai departe. Este imaginea a ceea ce as fi vrut sa fiu. Cu atat mai mult din ziua Sfantului Nicolae al Mirelor Lichiei. 

Dor de Grecia

Mi-a ramas gandul la Grecia si la Muntele Athos. Greu de inteles. Si mai greu de explicat. E o parte din mine ce ma defineste si, dupa atatia ani, imi e greu sa ma regasesc privindu-ma in oglinda. Am mereu impresia ca mi-as aduce aminte de mine pe malurile Egeei, langa Turnul Alb, sub un portocal la  Stavronikita sau in biserica de la Simonopetra. 

Si totusi, de ce Grecia? Ce tainice legaturi imi tin sufletul prins de taramul arid si stancos in care maslinii cresc razvratiti? Poate pentru sufletul ortodox al bisericilor albe pe fundalul albastru al marii. Sa fie oare strazile inguste ale Atenei? Sau poate piata Aristotelis din Thessaloniki? Cu siguranta, toate au inchegat o imagine de care acum imi e dor. Peste toate se suprapune Maica Domnului la muntele Athos, umbra Athosului nins, a cedrilor inaltati in rugaciune langa pesterile pustnicilor. 

"Cred Doamne si marturisesc ca Tu esti Hristos, Fiul lui Dumnezeu Celui Viu, Care ai venit in lume sa mantuiesti pe cei pacatosi, intre care cel dintai sunt eu."

Sfantul Ioan Gura de Aur

Cuvintele rugaciunii de pregatire pentru Sfanta Impartasanie... Pacat insa ca le uitam atat de repede si ca nu le urmam imboldul spre smerenie, spre golirea de sine si spre urmarea de Hristos. Nu acea spoita confesiune de crestin facuta in fata oamenilor, nu vizita la biserica de Craciun sau de Inviere, nu dragostea de slava desarta ci asumarea totala si neconditionata a jertfei Mantuitorului prin purtarea propriei cruci si a lepadarii de tot ceea ce e vechi in noi. Chipul smereniei? Insusi Hristos! Ne smerim cand recunoasteam in fata lui Dumnezeu prin spovedania catre duhovnic neputinta de a fi ceea ce suntem chemati a fi. Ne smerim cand realizam ca nimic din ceea ce avem, nici macar dramul acesta de credinta, nu ne apartine, ca suntem doar umbre haituite de himere, de taceri si incertitudini. Scapare nu avem decat la Hristos.

Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul.

Coborare in iad fara a deznadajdui. Asa ne invata Sfantul Siluan Atonitul. Sa mergem deci si sa facem si noi asemenea.

Ar trebui sa ne fie viata o zbatere intre ciutura si cruce. "De nu se va naste cineva din apă si din Duh, nu va putea să intre în împărătia lui Dumnezeu." Si iarasi "Daca vrea cineva sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine, sa-si ia crucea si sa-Mi urmeze Mie."

Tare sunt singur, Doamne, si piezis!
Copac pribeag uitat in campie,
Cu fruct amar si cu frunzis
Tepos si aspru-n indarjire!

Aici sunt eu
Un solitar,
Ce-a râs amar
Şi-a plâns mereu.

Cu-al meu aspect
Făcea să mor
Căci tuturor
Păream suspect.

... gust de gutui si de must; in ochi fulger de frunze moarte; in suflet iar copil, mergand alaturi de ai mei catre scoala intr-o zi de 15 septembrie...

Scîntei galbene

O femeie în doliu pe stradă,
O frunză galbenă tremura după ea -
Luat de-a oraşului sfadă,
Uitasem că toamna venea.

Era mai demult o stradă,
O şcoală, şi bruma cădea -
Prin săli, ca nimeni să-l vadă,
Un elev singuratic pălea.

Un om, în amurg, pe o stradă...
Pe foi nu mai ştiu cum trecea-
Sub ropot, şi-a lumii grămadă...
- Uitasem că toamna venea.

George Bacovia